PERSOANELE URATE AU SANSA SA FIE MAI FERICITE!

Ascultam de dimineata la radio in drum spre serviciu comentariile unui personaj destul  de cunoscut atat pe sticla cat si la radio si ma gandeam ca este probabil o persoana fericita, la casa lui cu doi copii frumosi, un baietel mai mic si o fetita mai mare, istet si talentat, consecvent pe drumul lui de multi ani. M-am gandit in acelasi timp ca nu este un Adonis, chiar este o persoana urata la fata, mic de statura, lipsit de forta specifica sexului sau, dar carismatic.

Am stat si am reflectat gandindu-ma ca de fapt, persoanele urate au mai multe sanse sa fie fericite decat cele frumoase printr-un fel de compensare, sunt mai multumite si impacate cu soarta lor, nu emit pretentii si nu au asteptari mari de la cei din jur si poate nici de la viata in mod special. Nu cauta perfectiunea, isi permit sa greseasca pentru ca nu trebuie neaparat sa impresioneze, nu asteapta laude, nu-si pun stachete prea sus si in general, viata le ofera si cai alternative pe care le folosesc cu succes, pentru ca au o inteligenta de tip compensatoriu.

Referirea o fac fata de persoanele care sunt constiente de aspectul lor, persoane care nu se cred ceea ce nu sunt si care sunt intr-o normalitate psihica!  Va dati seama ca nu am facut nici un studiu pe tema asta, e un punct propriu de vedere, ma bazez empric pe anii din spatele meu si pe simtul observatiei! Deci, sa revin, de unde stim ca suntem frumosi sau urati? Fiecare este obisnuit cu figura sa in oglinda, se vede „frumos” (de la asta porneste) pentru ca frumusetea este relativa si este „in ochii privitorului!”, dar asta le este confirmata sau nu de cei din jur. Cel care este echilibrat psihic, isi accepta aspectul, defectele si incearca de cele mai multe ori instinctiv sa se foloseasca de atuurile care nu sunt la vedere (inteligenta, indemanarea, atitudinea, etc.).  

Ceea ce stiu este faptul ca omul este facut sa recunoasca frumosul, armonia, echilibrul, simetria, sa le caute cu asiduitate peste tot, sa se inconjoare cu ele, sa fie in preajma lor si cand le gaseste sau le descopera, sa le posede. Atunci cand nu vedem frumusetea, intervine capacitatea noastra creativa, adica completam cu proiectiile noastre ceea ce nu ne place sau ceea ce lipseste ca si cum tabloul imperfect din fata noastra ar fi refacut astfel incat privindu-l sa-i gasim ceea ce cautam pe gustul nostru si intr-un final sa poti macar sa spui: „nu e frumoasa, da mi se pare interesanta”! Pentru ca sa gasesti frumusetea si acolo unde nu este, faci tot felul de miscari in sensul asta, adica iti mijesti ochii astfel incat privind prin fanta icetosata a lor sa dispara detaliile neplacute si asperitatile, te indepartezi, te dai un pic pe spate ca sa pui distanta incecand sa vezi in ansablu, faci efort sa gasesti ceva de care sa te agati si in final sa-ti poti tese acea imagine care sa-ti placa si in care sa te regasesti macar putin si-n care narcisismul tau sa fie satisfacut. S-ar putea ca acel tablou „urat” sa-ti placa datorita efortului depus si a investitiei personale, sa-l apreciezi mai mutl tinand cont ca este si „creatia ta”, contine ceva din tine!

Cand frumusetea apare, o recunosti dintr-o mie, te apropii de ea si nu poti sa te abtii sa nu te exaltezi si sa spui „ce frumoas, ce minunat!”, sa ti se mareasca pupilele, sa te emotionezi si sa incepi sa freamati cu toate cele 5 simturi, dar in acelasi timp crezi ca frumusetea este normala, fireasca, parca te regasesti in ea, este deja o parte a ta care ti se releva, te identifici chiar daca nu ai motive si in acelasi timp ti se cuvine si nu este nevoie sa platesti pentru asta sau sa mai faci un efort suplimentar.

Persoanelor carora li se spun mereu si cam in toate circumstantele ca sunt frumoase (ma refer la exterior!), primesc complimente, sunt in centrul atentiei, etc, capata constiinta frumusetii lor inca din copilarie, cresc cu ea. In felul acesta isi construiesc niste asteptari mult prea mari, se invata cu complimentele si le doresc tot timpul, vor sa fie mereu in vizor, devin pretentioase, arogante, invata comportamente care le confirma atitudinile si incep sa aiba pretentii la tratamente speciale. Ele nu trebuie in prima instanta sa lupte pentru drepturile lor precum persoanele urate, nu-si ascut simturile si nu-si exerseaza inteligenta pentru a razbate in viata, vin cu masca frumusetii si de cele mai multe ori obtin ceea ce doresc, dar nu sunt niciodata multumite de ce primesc. Din pacate, vor fi si foarte dezamagite, pentru ca de fiecare data vor crede ca li se cuvine mult mai mult, ca merita, ca frumusetea lor trebuie rasplatita...nu se vor regasi in nimic si vor fi vesnic  in dezacord cu cei din jur.

Nu toata lumea este insa dispusa sa plateasca pretul frumusetii chiar daca o cauta intrinsec, depinde de persoana in cauza, de educatie, de prejudecati, de tipul de societate si mai ales de circumstante  momentului si de aceea aceste persoane „frumoase”, vor sfarsi fie prin a fi nefericite, frustrate, neampacate si neamplinite, ramanand langa oameni poate nepotriviti pentru ele (tributare problemelor intalnite, a tipurilor de atasament si a patternurile create in istoria lor de viata) fie resemnate, plangandu-si frumusetea nerecunoscuta si neapreciata, gandidu-se ca „nimeni nu le merita cu adevarat!’ niste candidate la singuratea care va duce in final la insingurare.

SINGURATATILE NOASTRE

Una din cele mai cumplite trairi ca intensitate si suferinta este singuratatea, mai ales cand esti aruncat in ea fara voie, cand cei in care ai avut incredere te-au dezamagit sau  te-au abandonat, cand nu-ti mai gasesti rostul si sensul vietii, cand inima iti plange si nici o logica din lume nu o alina.

Singuratatea este un cuvant compus din cuvantul „singur” si sufixul „–atate”, care poate lua diverse forme (eternitate sau temporalitate), este o emotie pe care o simti atunci cand nu mai relationezi cu ceilalti, cand nu simti iubire din parea lor si mai ales cand te-au abandonat. Ea poate fi de mai multe feluri in functie de ceea ce a  provocat-o si are efect asupra persoanei care este tributara mecanismul ei de coping („locus of control” intern sau extern), de filtrul propriu, de patternuri si genul de atasament pe care l-a dezvoltat in copilarie, de varsta si conditia sociala, de gravitatea momentului, de existenta unor boli fizice sau psihice sau de circumstantele create la un moment dat.

Eu as alege doua cazuri majore care provoaca singuratatea (fara sa fie vorba din start de o patologie):  

- singuratatea autoimpusa, este o singuratate pozitiva necesara la un moment dat pentru devenirea ta ca om, pentru regasirea ta interioara, pentru a putea sa meditezi in liniste la valorile tale sau la sensurile vietii, pentru a te ragasi, a te linisti, a trai in pace cu tine sau pentru a munci, a te dedica unei pasiuni, pentru a te rasfata, este ceva pretios, este alegerea ta ca un bonus binemeritat la un moment dat,

- singuratatea impusa de altii este perceputa de obicei ca o pedeapsa, este sinonima cu abandonul, cu doliul, cu divortul, cu moartea, este vestibulul catre durere psihica si fizica, in ea se vor dezvolta germenii melancoliei, a stresului, a depresiei, a anxietarii, a panicii, a fobiilor si a bolilor psihosomatice,

Insingurarea sau instrainarea,  este o singuratate negativa, este o implozie in sine si este in general o consecinta a singuratatii impuse de altii, este un mecanism de aparare al psihicului care nu mai suporta presiunea exterioara si careia nu-i mai face fata, este singuratatea simtita in mijlocul celorlalti, o retragere intr-o lumea a ta paralela cu cea din afara, este confuza si paralizanta, este o singuratate in multime ca si cum tu ai fi tot timpul intr-un cub de sticla, nimic nu trece de la tine spre afara, nimic nu intra din afara spre tine, este un moment in care nu-ti mai gasesti sensurile, rostul, o smulgere, o instrainare de tot si de toate, este o consecinta dar si un preambul al stresului, a depresiei, a anxietatii, este anticamera spre patologie, spre renuntare la lupta si care poate duce spre suicid.

 Siguratatea este ceea ce apare dupa un „razboi”, dupa o lupta dusa in prealabil cu cineva sau cu ceva din care o parte iese invingatoare si alta infranta.

Pentru cel care iese victorios din lupta, este singuratatea autoimpusa necesara pentru asi savura victoria, este timpul pentru incarcarea bateriilor, a refacerilor pe toate planurile, a cresterii increderii in fortele proprii, pentru a savura victoria si asi face planuri de viitor, este ceva pozitiv si pretios, totul este sa stie cand sa se smulga din ea pentru a incepe o noua odisee.

Pentru cel invins, singuratatea este impusa, este cea in care esti aruncat, este perceputa ca o pedeapsa, este momentul cand isi linge ranile, cand se invinovateste, cand se autocompatimeste si-si plange de mila, cand este atat de dezamagit si frustrat incat nu mai vede nici o iesire, cand viitorul nu exista ci doar momentul infrangerii si cand lumea nu poate fi privita decat prin aceasta prisma, este un timp negativ care-i consuma si putina energie care i-a mai ramas din lupta anterioara fara sa existe sansa sa-si refaca fortele, este timpul care-l va secatui si care-l va duce sigur spre instrainare si insingurare, este drumul spre depresie sau patologie. 

Este situatia in care cel in cauza fie are putere si resurse sa se adune si sa iasa singur din ea (caz fericit din care v-a iesi intarit!) sau sa ceara ajutor, fie este ajutat de cei apropiati care observa la timp starea in care este aruncat si au suficienta putere de convingere incat sa-l indrume catre persoane avizate. Daca ajutorul nu vine la timp, insingurarea produce sechele de cele mai multe ori mari care se vor croniciza si vor contine o vulnerabilitate oricand pasibila de a fi activata cand conditiile exterioare se vor repeta.

Constructia individului este creata pentru a functiona pe toate planurile. Uneori, pe drumul vietii suntem pusi la tot felul de incercari, dar indiferent de ele, avem resurse sa le depasim, tot ce ar fi de preferat sa facem este sa ne oprim pentru o clipa si sa cautam in noi cu rabdare si tenacitate.  Daca nu reusim singuri, atunci trebuie sa cerem ajutor de la cei din jur sau de prefereat de la persoane profesioniste care ne vor ghida sa gasim sau sa constientizam valorile pierdute, cu care apoi vom reconstrui speranta si vom arunca punti spre viitor.

Grup de dezvoltare personala pentru femei la 50 de ani

Problematicile femeilor de 50 de ani sunt multiple si sunt in functie de categoriile din care fac parte: femei casatorite sau singure in doi, femei inselate, femei divortate, femei necasatorite, femei vaduve, femei “barbat”, femei “copil”, femei “om de afaceri”, femei “doica”, etc. intr-un cuvant femei la 50 de ani care au totusi viitorul in fata. Va spun fara tagada ce exista speranta pentru fiecare categorie sa-si depaseasca problematicile si sa se redefineasca. Iti trebuie doar un dram de vointa ca sa-ti poti schimba “azimutul” si atunci unghiul prin care vei vedea viata iti va releva alte valente si un drum mai drept.

Este timpul sa ceri ajutor indiferent de problema pe care o ai, sa-ti deschizi mintea, sa investesti in tine (destul pana acum au fost ceilalti pe primul plan inaintea ta!), sa participi la grupuri de dezvoltare personala unde poti impartasi din experienta ta intr-un mediu securizant si mai ales unde poti sa inveti din experientele celorlalte persoane aflate intr-o situatie similara cu a ta, este timpul sa nu te izolezi, sa nu-ti plangi de mila si sa te gandesti cu speranta ca daca ai ajuns pana aici, inseamna ca poti merge si mai departe, ai de ce si ai si cu ce, numai ca nu iti dai seama acum. Viata merita traita si la aceasta varsta, dar nu oricum, conditia principala este sa vrei sa ti-o faci frumoasa, sa inveti iar sa speri!

Organizator: Cabinet Individual de Psihologie - Comisel Mihaela
Data: 28.02.2013
Durata: 3 ore si ½, interval orar 18:00-21:30
Pret: 50 lei/persoana
Numar participanti: 8-10 persoane
Contact: Psiholog Mihaela Comisel
E-mail: mcomisel_58@yahoo.com ; mihaelacomisel@gmail.com
Tel: 0721-782.889
Locatia: Bucuresti, Bucuresti, str. Alba, nr. 12 (de la Pta Unirii 10 minute pe jos pe linia tramvaiului 32, sau 2 statii cu tramvaiul cu tramvaiul 32 - statia Regina Maria)
Astept inscrierile voastre! Grupul va avea in componenta 8-10 persoane si va incepe de luna viitoare, intalnirile urmand sa fie odata pe luna si vor dura pana la atingerea a minim 30 de ore de dezvoltare personala. 

 

FEMEIA LA 50 DE ANI

Trebuie sa ai neaparat aceasta varsta sau sa fii trecut prin ea ca sa poti vorbi despre viata femeii la 50 de ani. M-am gandit de mult timp sa scriu un articol pe aceasta tema si de abia acum am reusit sa-mi adun gandurile, dar sunt convinsa ca vor mai urma multe dezbateri, fiindca aria este destul de mare si sunt multe aspecte de abordat.

In cele mai multe articole care le-am frunzarit pe aceasta tema, majoritatea se refereau la sexualitatea femeii la 50 de ani, la kilogramele ei, la ridurile ei, la menopauza ei si mai putin la sufletul ei. Nu vreau deocamdata sa ma refer la ele, cu toate ca sunt demne de luat in seama. Exista o categorie de femei care la aceasta varsta, paradoxal, nu s-au produs prea multe schimbari, nu si-au modificat starea in functie de evolutia exterioara, nu s-au maturizat, nu s-au inteleptit asa cum ar fi de presups si pe deasupra “inca nu s-au vazut cu adevarat in oglinda” si aici ma refer la acea categorie de femei normale, netrecute prin cutit si lasere, la femei... Despre acceptare, ce sa mai spun! Inca folosesc la greu negarea pentru aspectul lor exterior si spera, asa, in virtutea inertiei ca isi vor reveni la starea initiala, ca se va intampla un miracol, ca…vor fii ceea ce au fost si inca ceva pe deasupra!!! Acestea sunt niste asteptari nerealiste, care in momentul cand vor fii constientizate, vor fi pandite de EA, d-na DEZAMAGIREA!

Dumneaei poate fii evitata pentru ca ciclul “tineretii” se va relua, dar pe spirala vietii, la un alt nivel si nu oricum, dorinta innoirii este intrinseca, ea vine peste tine in perioada asta, dar trebuie sa-ti doresti sa o pui in practica, pentru ca la acest nivel lucrurile nu se intampla pur si simplu ca in tinerete, ele trebuiesc facute sa mearga, trebuie efort si un munte de motivatie.

Este oarecum o perioada de cumpana, dar si de gratie!

Este o perioada de cumpana in viata fiecarei femei, in primul rand pentru ca incepe rand pe rand sa-si arate coltii gravitatia, toate parca metaforic vorbind “o iau la vale” si fizic si psihic, vederea nu mai este clara, stai la inceput cu doua perechi de ochelari atarnati pe gat si cand te-ai obisnuit cu ei, constati ca de fapt iar trebuie sa-i schimbi, incepi sa nu mai auzi bine, sa ai tiuitturi prin urechi, incepe sa te doara una, alta, urmeaza sprinten la vale pieile, suncile, sanii, cutele, ridurile…si nu mai spun ca déjà mi se face rau! Panoplia este completata de  bufeuri, transpiratiile nocturne, lipsa apetitului sexual, fatigabilitatea zilnica (te trezesti mai obosita decat atunci cand te-ai culcat), insomniile, anxietatile, atacurile de panica, lipsa concentrarii, jocurile memoriei si peste toate astea troneaza depresia care se instaleaza de cate ori vrea ea si o depasim de cate ori vrem noi!

Zic si gratie, pentru ca esti in faza cand ti-au “zburat puii din cuib” si te-ai mai eliberat de grijile legate de nevoile lor, a casei, este perioada cand in sfarsit ai timp si pentru tine, nu trebuie sa mai renunti la o placere pentru tine in favoarea celorlalti, cand poti fii stapana telecomenzii si sa stai o zi intrega la televizor fara sa faci nimic, sa nu-ti faci patul, sa nu faci atata curatenie, mancare, vase, nu mai ai atatea responsabilitati, este timpul in care poti sa te gandesti sa calatoresti, sa apuci sa vezi cu proprii ochi tot ceea ce ai tanjit vazand prin ochii altora, este timpul in care-ti poti vizita vechile prietene din liceu, este timpul cand te-ai eliberat de obligatiile sexuale fata de sot, perioada can el nu mai are motive sa te gelozeasca (daca are o gelozie normal si nu una patologica!), este timpul in care poti sa spui ce vrei si chiar sa faci avansuri fara sa fii considerata o amenintare, este timpul sa-ti faci dezvoltare personala, sa te duci iar a scoala, sa-ti reiei studiile, sa le inbunatatesti sau sa faci unele noi, sa inveti o limba straina, sa fii curioasa pentru tot ce este in jurul tau, preocupata de toate gadget-urile astea la moda (telefoane, Note II, tablete, laptop, etc.), sa faci tot ce poti ca sa nu-ti lancezeasca mintea si sufeltul.

Psihicul femeii de 50 de ani este in “zodia balantei”, este intr-un echilibru fragil, este confuz si derutat,  pentru ca nu stie cu ce sa echilibreze celalat taler sau defapt carui taler ii apartine!?! Este foarte important pentru ea sa gaseasca in seiful sufletului sau resursele, bogatiile trairilor, emotiile pozitive, sentimentele prieteniei, taria de caracter, rezistenta la frustrare, rabdarea si chiar intlelepciunea adunata cu migala si truda din toate intamplarile vietii pentru ca ele vor face ca talerele sa ramana in echilibru.

Este momentul sa-si descopere si constientizeze propriile valori, punctele tari dar si propriile limite, fapt ce o va determina pe viitor sa faca alegeri bune, in folosul ei. Oglinda va trebui sa devina prietena ei si nu dusmanul care a fost pana acum! 

Este timpul sa exerseze acceptarea si sa se iubeasca asa cum este cu bune si rele, cu ceea ce a facut bun si cu ceea ce nu a reusit, fara reprosuri, fara resentimente si fara vinovatii si abia apoi, redescoperind si constientizand adevarata sa valoare, sa mearga demn mai departe.

TEMERILE TERAPEUTULUI INCEPATOR (fragment)

N-am sa vorbesc despre o terapie anume, sa expun un studiu de caz, am sa ma refer in primul rand la relatia dintre client si terapeut, din perspectiva terapeutului incepator, adica si din perseptiva mea, a angoasele si fricilor starnite in mine, a nevoilor si a asteptarilor, a trairilor starnite de primul meu contact cu un client.

In momentul cand esti in bancile scolii, tot ce auzi ti se pare foarte interesant, mirabolant pe alocuri, parca te si vezi cu clientul in fata si iti poti imagina la cat de special vei fi tu, cum vei stii sa-i captezi atentia cu ceea ce ai invatat…, cum il vei ajuta si cat de frumos vei lucra tu cu el…, cum vei aplica toate acele tehnici care ti se par usoare la momentul acela, la indemana si de bun simt…, cat de copmliant va fi el (clientul) si cum rezultatele vor aparea pe negandite, cum…si nu mai are sens sa contiunui aceasta fantasma a binelui adus de tine in viata persoanei care va sta in fata ta…in fata terapeutului care speri sa devii tu!

Toate avertizarile primate in scoala, toate sfaturile date pe fata sau micile secrete impartasite de cei care ne-au indrumat pasii spre psihoterapie lucreaza in tine si iti tes in jurul tau o platosa cu care crezi ca vei castiga toate razboaiele create de  panicile, fobiile, anxietatile, depresiile si toata panoplia de tulburari cu care-ti va intra clientul in cabinetul tau.

Preocuparea principala si de baza a profesorilor in toate cursurile lor era sa-ti dea niste jaloane printre care sa schiezi cu gratie, dar fiind atent la limitele partiei date de clientul tau, ca nu cumva sa o parasesti si sa te trezesti pe cine stie ce coclauri fara sa mai stii de unde ai plecat si unde trebuie sa ajungi. E necesar de fiecare data sa gasesti si sa gandesti o terapie flexibila, creata special pentru clientul tau, pornind in primul rand de la specificitatea tulburarii lui, dar si de la nivelul lui cultural si educational, de la capacitatea lui intelectuala, de la originea mediului sau familial si nu numai.  

Nu stiu daca tot ce-ai invatat in scoli iti vine in minte atunci cand te afli fata in fata cu clientul! Ce pot sa spun este ca primeaza calitatea ta de om, educatia pe care ai primit-o, dragostea ta pentru drumul pe care ti l-ai ales in frumosul taram al psihoterapiei, dorinta ta de a face un bine, de a ajuta persoana aflata in suferinta si care si-a facut curaj sa vina sa-ti puna sufletul in maini.

Gerson (2004) vorbeste despre “inconsitientul relational” descriindu-l ca “legatura nerecunoscuta ce leaga fiecare relatie, penetrand expresia si constructia subiectivitatii fiecaruia si insconstientul individual din acea relatie”. Cu alte cuvinte, apare  interconecatarea simtita ca un “pod nevazut” intre client si terapeut” Gerson (2004) sau pe romaneste te simti “pe aceasi lungime de unda” cu el.

In cadrul terapiei, tot ce se intampla in momentele acelea, porneste din planurile paralele ale trairilor noastre, pentru ca actiunea se desfasoara in primul rand in mintile celor doi protagonisti si apoi ea este expusa ramanand in sarcina fiecaruia sa inteleaga ce a spus celalat.

Ca terapeut, tot ce trebuie urmarit este sa ramai in contact cu clientul in timpul sedintei,sa-ti tii in frau nerabdarea schimbarii pe care o urmaresti cu asiduitate in el, sa nu il invinovatesti daca el nu se ridica la inaltimea asteptarilor tale, dar in egala masura sa nu-ti fixezi standarde nerealiste, sa nu ramai blocat in aplicarea unor strategii sau a unui plan de tratament care vezi ca nu duce la niciun rezultat, sa nu intorci spatele contextului cultural din care provine ci sa te folosesti de el respectandu-i credintele, sa te incarci cu un munte de empatie, compasiune, rabdare si capacitate de ascultare, sa aplici ceea ce i se potriveste ca abordare, cuvinte, atitudini, tehnici, in doua cuvinte RESPECT SI FLEXIBILITATE!

PIESELE DE PUZZLE

Imaginati-va ca aveti in fata o multime de piese de puzzle care alcatuiesc imagini ale vietii voastre. Sunt intinse in dezordine pe masa, unele cu fata in sus, altele neantoarse inca, sunteti derutat si un pic confuz, in unele imagini va regasiti, in altele nu, unele placute, altele mai putin placute, unele fata de care aveti strangeri de inima, care va rascolesc si va seca la suflet, altele care va umplu de fericire. Sunt piesele voastre, este viata voastra! Poate ca unele imagini trecute au fost folositoare altcuiva, sunt imagini in care nu va regasiti, sunt imrumutate sau pur si simplu copiate dupa altii, dar nu au fost folositoare voua, nu va reprezinta.
Vine un moment cand trebuie sa ne facem timp pentru noi, sa ne aplecam asupra pieselor noastre de puzzle si cu rabdare si dragoste pentru noi si pentru ceea ce reprezentam ca fiinte alese sa bantuim acest pamant, sa alcatuim imagini in care sa ne regasim si care sa ne fie folositoare noua pentru devenirea noastra mai buna. Veti fi surprinsi de cate resurse aveti, de cata energie latenta se ascunde in cotloanele fiintei voastre, de cata creativitate si dorinta este stocata acolo, pregatita doar sa o activati. Daca nu reusiti singuri, nu ezitati sa cereti ajutorul!

Psiholog Mihaela Comisel

OGLINDA EMPATIE

Am crezut întodeauna despre mine că sunt o persoană empatică, și nu una oarecarea ci chiar una de excepție ținând cont de deschiderea, anii si experiențele mele. Nici acum nu-mi este chiar zdruncinată această convingere din temelii, doar că am constata că acest lucru este foarte complicat.
Empatia este un proces care trebuie lăsat să se deruleze în timp. Uneori mă trezesc in timpul unei ședințe că mă admonestez mental să mă opresc, să nu sar cu empatia din prima și să las pacientul să se devoaleze suficient de mult pentru că este dificil și uneori riscant să știi cu exactitate ce simte celălat.
Empatia în acest caz este un joc al oglinzilor, apuci să te oglindești în cioburile experiențelor pacientului, le asamblezi rapid în minte comparând imaginea rezultată cu una din imaginile experiențelor tale și sfârșești în felul acesta să te “pui în pielea lui” dar în același timp să proiectezi “la pachet” și propriile sentimente asupra celuilat.
Ar fi de preferat ca noi terapeuții să fim deschiși să lustruim acea oglindă din noi astfel încât nicio monstruozitate, masochism, sadism, violențe sau fantezii ale pacientului sa nu ne surprindă creând astfel posibilitatea ca el sa fie înțteles în toate ipostazele lui cele mai profunde și mai ales să simtă asta prin oglidire.
Oglinda empatiei se poate tulbura dacă nu cunoaștem istoricul pacientului, pentru că unghiul din care se va oglindi el în tine va fi cu totul altul, nu te va lăsa să te apropii suficient, nu vei descoperii legăturile cauzale și în felul acesta relația va suferii deformări grosolane care vor  fi o piedică în instalarea unei empatii veritabile.

Psihoterapeut Comisel Mihaela