Ascultam de dimineata la radio in drum spre serviciu comentariile unui personaj destul de cunoscut atat pe sticla cat si la radio si ma gandeam ca este probabil o persoana fericita, la casa lui cu doi copii frumosi, un baietel mai mic si o fetita mai mare, istet si talentat, consecvent pe drumul lui de multi ani. M-am gandit in acelasi timp ca nu este un Adonis, chiar este o persoana urata la fata, mic de statura, lipsit de forta specifica sexului sau, dar carismatic.
Am stat si am reflectat gandindu-ma ca de fapt, persoanele urate au mai multe sanse sa fie fericite decat cele frumoase printr-un fel de compensare, sunt mai multumite si impacate cu soarta lor, nu emit pretentii si nu au asteptari mari de la cei din jur si poate nici de la viata in mod special. Nu cauta perfectiunea, isi permit sa greseasca pentru ca nu trebuie neaparat sa impresioneze, nu asteapta laude, nu-si pun stachete prea sus si in general, viata le ofera si cai alternative pe care le folosesc cu succes, pentru ca au o inteligenta de tip compensatoriu.
Referirea o fac fata de persoanele care sunt constiente de aspectul lor, persoane care nu se cred ceea ce nu sunt si care sunt intr-o normalitate psihica! Va dati seama ca nu am facut nici un studiu pe tema asta, e un punct propriu de vedere, ma bazez empric pe anii din spatele meu si pe simtul observatiei! Deci, sa revin, de unde stim ca suntem frumosi sau urati? Fiecare este obisnuit cu figura sa in oglinda, se vede „frumos” (de la asta porneste) pentru ca frumusetea este relativa si este „in ochii privitorului!”, dar asta le este confirmata sau nu de cei din jur. Cel care este echilibrat psihic, isi accepta aspectul, defectele si incearca de cele mai multe ori instinctiv sa se foloseasca de atuurile care nu sunt la vedere (inteligenta, indemanarea, atitudinea, etc.).
Ceea ce stiu este faptul ca omul este facut sa recunoasca frumosul, armonia, echilibrul, simetria, sa le caute cu asiduitate peste tot, sa se inconjoare cu ele, sa fie in preajma lor si cand le gaseste sau le descopera, sa le posede. Atunci cand nu vedem frumusetea, intervine capacitatea noastra creativa, adica completam cu proiectiile noastre ceea ce nu ne place sau ceea ce lipseste ca si cum tabloul imperfect din fata noastra ar fi refacut astfel incat privindu-l sa-i gasim ceea ce cautam pe gustul nostru si intr-un final sa poti macar sa spui: „nu e frumoasa, da mi se pare interesanta”! Pentru ca sa gasesti frumusetea si acolo unde nu este, faci tot felul de miscari in sensul asta, adica iti mijesti ochii astfel incat privind prin fanta icetosata a lor sa dispara detaliile neplacute si asperitatile, te indepartezi, te dai un pic pe spate ca sa pui distanta incecand sa vezi in ansablu, faci efort sa gasesti ceva de care sa te agati si in final sa-ti poti tese acea imagine care sa-ti placa si in care sa te regasesti macar putin si-n care narcisismul tau sa fie satisfacut. S-ar putea ca acel tablou „urat” sa-ti placa datorita efortului depus si a investitiei personale, sa-l apreciezi mai mutl tinand cont ca este si „creatia ta”, contine ceva din tine!
Cand frumusetea apare, o recunosti dintr-o mie, te apropii de ea si nu poti sa te abtii sa nu te exaltezi si sa spui „ce frumoas, ce minunat!”, sa ti se mareasca pupilele, sa te emotionezi si sa incepi sa freamati cu toate cele 5 simturi, dar in acelasi timp crezi ca frumusetea este normala, fireasca, parca te regasesti in ea, este deja o parte a ta care ti se releva, te identifici chiar daca nu ai motive si in acelasi timp ti se cuvine si nu este nevoie sa platesti pentru asta sau sa mai faci un efort suplimentar.
Persoanelor carora li se spun mereu si cam in toate circumstantele ca sunt frumoase (ma refer la exterior!), primesc complimente, sunt in centrul atentiei, etc, capata constiinta frumusetii lor inca din copilarie, cresc cu ea. In felul acesta isi construiesc niste asteptari mult prea mari, se invata cu complimentele si le doresc tot timpul, vor sa fie mereu in vizor, devin pretentioase, arogante, invata comportamente care le confirma atitudinile si incep sa aiba pretentii la tratamente speciale. Ele nu trebuie in prima instanta sa lupte pentru drepturile lor precum persoanele urate, nu-si ascut simturile si nu-si exerseaza inteligenta pentru a razbate in viata, vin cu masca frumusetii si de cele mai multe ori obtin ceea ce doresc, dar nu sunt niciodata multumite de ce primesc. Din pacate, vor fi si foarte dezamagite, pentru ca de fiecare data vor crede ca li se cuvine mult mai mult, ca merita, ca frumusetea lor trebuie rasplatita...nu se vor regasi in nimic si vor fi vesnic in dezacord cu cei din jur.
Nu toata lumea este insa dispusa sa plateasca pretul frumusetii chiar daca o cauta intrinsec, depinde de persoana in cauza, de educatie, de prejudecati, de tipul de societate si mai ales de circumstante momentului si de aceea aceste persoane „frumoase”, vor sfarsi fie prin a fi nefericite, frustrate, neampacate si neamplinite, ramanand langa oameni poate nepotriviti pentru ele (tributare problemelor intalnite, a tipurilor de atasament si a patternurile create in istoria lor de viata) fie resemnate, plangandu-si frumusetea nerecunoscuta si neapreciata, gandidu-se ca „nimeni nu le merita cu adevarat!’ niste candidate la singuratea care va duce in final la insingurare.
