PLEDOARIE PENTRU DRAGOSTE PATERNA

SCRISOARE PENTRU TATAL MEU (partea I)

Cand iti propui sa scrii o asemenea scrisoare ai doua viziuni, in primul rand al zadarniciei, cunoscand destinatarul caruia vrei sa i te adresezi si care fie vorba intre noi, a avut grija toata viata sa-ti inoculeze viermele nesigurantei, a lipsei de valoare, a indiferentei si a racelii afective, fie ai o speranta nebuna, prosteasca si infantila, o asteptare care ti-ai inabusit-o ani la rand in strafundurile fiintei tale si care ti-e frica sa o scoti la suprafata, tanjesti sa primesti ceva ce ai asteptat zadarnic toata viata, ceva ca o recunoastere a greselilor pe care el le-a facut cu voia sau nu, o cerere de iertare ca o alifie tamaduitoare pentru ranile tale datorate lipsei lui de iubire, o reactie binecuvantata, asa ca intr-un film cu happy end.

Pe de alta parte realizezi ca este batran si numic nu-l mai zdruncina acum, la cate rezistente are si la ce mecanisme de aparare si-a confectionat, nu ar putea vedea decat victima din el, faptul ca a fost inselat, ca a fost parasit si faptul ca a trebuit sa creasca un copil. Nu ar fi capabil sa vada decat propriul sacrificiu si nimic mai mult in economia lui mentala. Ma straduiesc sa fac un exercitiu de imaginatie si nu mi-l pot imagina stand in fata mea...cum sa-l materializez cand am senzatia de perete inalt, gol si murdar, fara posibilitatea de a vedea ceva dincolo de el sau nici macar sa-i simt rezonata...? Unde mai pun frica de autoritate, frica de el, frica ca-l voi dezamagii, ca nu-i sunt recunoscatoare, frica de mine...FRICA!

Ma vad copil in memoria ecran care este facut din colaje, din imagini, intamplari suprapuse din locatii si momente diferite, din imaginile sugerate de altii sau chiar de mine prin proiectia subiectiva a ceea ce a fost si a ceea ce as fi vrut sa fie si care in final dau o fluiditate filmului copilariei mele. Ca sa pot comunica mental cu el, trebuie sa fac mai mult, sa mi-l imaginez in carne si oase in fata mea, dar acest lucru ma ingrozeste mai mult decat imi dau seama, simt ca nu as putea sa ma uit in ochii lui si el nici atat, ca s-ar crea un moment de penibilitate in care gestica si vorbele, fie vor fi impietrite, fie s-ar ajunge la atacuri si la reprosuri greu de suportat de ambele parti. Un om ca el, coplesit de vina si resentimente, depresiv, anxios si pesimist, cu o fobie sociala pronuntata, vesnic nemultumit, fara D-zeu si anesteziat emotional nu mai poate reactiona la nici un fel de readuceri aminte sau totul ar percepe ca reprosuri, ca atac la propria-i persoana. Nici vorba de revelatii, de remuscari, de iertare, de gesturi sau cuvinte vindecatoare pentru ranile mele!

Cum poti sa ceri dragoste unui om care nu a primit-o, care a fost la randul lui vitregit, care a fost respins de propria-i mama, care a crescut cu o bunica batrana si saraca, care nu a cunoscut mangaierea, cuvintele dulci si imbratisarea, care nu a avut la randul lui intr-un climat de dragoste, cum sa dea ceva din ce nu a primit si la care probabil inconstient, a tanjit la randu-i  toata viata? Toatea astea l-au facut sa idealizeze ideea de dragoste, ideea de iubire, sa devina critic pentru tot ce nu incape in calapodul sau, sa schingiuiasca pe toti in propriul pat a lui Procust? Si cum acest filon procustian sa nu se transmita mai departe in mine cand mi l-a inoculat cu sarg atatia ani, sapand santuri adanci de nefericire si neiubire, la randul meu transmitand aceasi idealitate a dragostei pe care nu am cunoscut-o si pe care am revendicat-o de la fiecare?

In viata primesti dragoste in diferite feluri. Atunci cand traiesti intr-un climat normal, aceste „diferite feluri” iti sunt cunoscute, le-ai trait, te-au ajutat sa-ti formezi un tablou a ceea ce inseamna dragoste primita si simtita pe mai multe lungimi de unda, in mai multe registre si in mai multe tonalitati, adica in „diferite feluri”, mai directa, mai indirecta, in cantitate mai mica sau mai mare, prin gesturi subtile sau nu, etc. Atunci cand traiesti intr-un climat lipsit de dragoste, esti nevoit sa-ti confectionezi un fals tablou, din imagini adunate de la altii, din carti, din filme, din experientele altora, intr-un mod subiectiv, doar ceea ce te-a impresionat cu adevarat si ceva care nu ai trait tu, dar care astepti sa traiesti. Aici intervine tragedia pentru ca nimic din ceea ce primesti in mod evident nu se incadreaza in tabloul tau ideal sau poti sa treci pe langa manifestari ale dregostei fara sa le recunosti, pentru ca nu le-ai trait. Oricum esti in pierdere, esti stigmatizat sa alergi dupa ceea ce nu vei avea niciodata sau sa ignori ceea ce intalnesti in fiecare zi fara sa recunosti!

Psiholog Mihaela Gavrila Comisel

AMPRENTA COPILARIEI

"Fundatiile solide ale imaginii pe care o avem despre lume si prin urmare, asupra profunzimii si superficialitatii ei se formeaza in primii ani ai copilariei. O astfel de viziune este apoi elaborata si perfectionata, dar nu se schimba iubirea in mod esential.

Iubirea dintre parinti naste iubirea pentru copii...cu cat cineva iubeste mai mult, cu atat mai mult va manifesta afectiune fata de copii si fata de toti ceilalati.

Copiii care cresc in lipsa iubirii mamei raman incapabili sa dobandeasca increderea in ei si in capacitatile lor, necesara pentru a se iubi apoi pe sine, pentru a se considera valorosi si iubiti de ceilalti sau pur si simplu pentru a iubi si a se bucura de viata." Irvin D. Yalom

PERFECTIUNEA CA MECANISM DE APARARE

                                                               „Când o mamă este perfecţionistă  faţă de copilul sau, acesta devi¬ne uneori mai perfect dar totdeauna mai vinovat.  Când cineva este perfecţionist  faţă de el însuşi,  el devine uneori mai perfect, dar adesea mai vinovat”.
Andre Moreau
 
Nu stiu de ce, dar de cand ma stiu, nu mi-a placut cuvantul PERFCT . Parerea mea este ca perfect este numai Dumnezeu si perfectiunea vine numai de la El, noi suntem fiinte supuse greselii si lucrurile facute de noi nu pot concura cu maretia creata de El. Perfectionismul uman este tributar mecanismelor lui de aparare.
Masca perfectionistului ascunde in spatele ei nemultumirea perpetua fata de sine insusi si fata de ceilalti, negarea propriei persoane si a potentialului pe care o presupune dar pe care ii este firca sa-l valorizeze de frica esecului. Masca o foloseste drept paravan pentru a-si muta atentia de la sine, altfel constientizarea l-ar deprima. In felul acesta, el isi consuma nemultumirea si deprimarea abatuta de la sine, de cele mai multe ori pe ceilalti care niciodata nu se vor ridica la inaltimea asteptarilor sale si carora le descopera toate „slabiciunile” care de fapt sunt si in dotarea sa (le recunoaste inconstient, fapt ce determina activarea mecanismului de aparare).
De perfectiune este legat un mare TREBUIE si este stindardul Superego-ului despotic.
In spatele perfectiunii se afla imaginea mamei, care de cele mai multe ori este sufocanta si ambivalenta, cu tinte pentru copil pe care ea poate le-a atins (exemplul personal), dar nu la nivelul dorit sau nu le-a atins deloc. Aceasta mama intruziva ataca spatiul personal al copilului mobilandu-l cu propria-i agresivitate lucru care se va intoarce asupra ei ca un bumerang. Agresivitatea uriasa pe care o va resimti copilul asupra imaginii mamei mai tarziu, si-o va nega si o va proiecta in viata de zi cu zi, de fiecare data in celalat.
Copilul devenit adult, are un Eu slab, dominat de imaginea mamei si o perceptie despre lume, viciata de agresivitatea filtrului ei introiectat in copil. Cu cat Eul copilului este mai vulnerabil si mai sensibil, cu atat el se va folosi mai mult de proiectie si fantasme legate de „perfectionismul” mamei lui, ea de fapt fiind personajul din spate care-si aroga rolul principal pe scena constiintei lui.
Perfectionistul este suspicios, are privirea vie si corpul  tensionat, este mereu pregatit sa vada la ceilalti detalii sau sa perceapa urme fine de respingere in orice situatie si pe care sa le poata contracara prin agresivitate. Cenzura Eului este foarte puternica si pe masura si vinovatia resimtita.
Persoanele perfectioniste sunt persoane critice, in primul rand cu ele insele si pe urma cu ceilalti de la care au pretentii ca ceea ce fac sa corespunda acestui „calapod” ideal numit PERFECTIUNE! Ele sunt intr-o goana continua spre un scop final care nu poate fi atins niciodata!