Am crezut întodeauna despre mine că sunt o persoană empatică, și nu una oarecarea ci chiar una de excepție ținând cont de deschiderea, anii si experiențele mele. Nici acum nu-mi este chiar zdruncinată această convingere din temelii, doar că am constata că acest lucru este foarte complicat.
Empatia este un proces care trebuie lăsat să se deruleze în timp. Uneori mă trezesc in timpul unei ședințe că mă admonestez mental să mă opresc, să nu sar cu empatia din prima și să las pacientul să se devoaleze suficient de mult pentru că este dificil și uneori riscant să știi cu exactitate ce simte celălat.
Empatia în acest caz este un joc al oglinzilor, apuci să te oglindești în cioburile experiențelor pacientului, le asamblezi rapid în minte comparând imaginea rezultată cu una din imaginile experiențelor tale și sfârșești în felul acesta să te “pui în pielea lui” dar în același timp să proiectezi “la pachet” și propriile sentimente asupra celuilat.
Ar fi de preferat ca noi terapeuții să fim deschiși să lustruim acea oglindă din noi astfel încât nicio monstruozitate, masochism, sadism, violențe sau fantezii ale pacientului sa nu ne surprindă creând astfel posibilitatea ca el sa fie înțteles în toate ipostazele lui cele mai profunde și mai ales să simtă asta prin oglidire.
Oglinda empatiei se poate tulbura dacă nu cunoaștem istoricul pacientului, pentru că unghiul din care se va oglindi el în tine va fi cu totul altul, nu te va lăsa să te apropii suficient, nu vei descoperii legăturile cauzale și în felul acesta relația va suferii deformări grosolane care vor fi o piedică în instalarea unei empatii veritabile.
Psihoterapeut Comisel Mihaela
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu